Cluj-Napoca, Bld. Eroilor, Nr. 10, et.1, ap.14
contact@psiholog-stelaneamt.ro
0740032422
Imaginea de sine şi identitatea personală

Imaginea de sine nu reprezintă rezultatul unei simple introspecţii. Ea apare ca un construct mental complex, care se elaborează treptat printr-o serie de procese şi operaţii de comparaţie, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare, pe parcursul evoluţiei ontogenetice a individului, în paralel şi în strânsă interacţiune cu elaborarea conştiinţei lumii obiective. În lucrarea Dinamica personalităţii, Mihai Golu susţine că: „cele două componente fundamentale ale ei (imaginea Eului fizic şi imaginea Eului spiritual, psihic şi psihosocial), nu numai că se întregesc reciproc, dar interacţionează şi se intercondiţionează în mod dialectic; ele se pot afla în relaţii de consonanţă sau de disonanţă, de coordonare, având acelaşi rang valoric în complexul vieţii individului sau de subordonare” (Golu, 1993, pp. 198). Instituindu-se ca factor mediator între stările interne şi situaţiile şi solicitările externe, formarea imaginii de sine reprezintă o direcţie esenţială a devenirii personalităţii, iar sub aspect pragmatic-instrumental, reprezintă o cerinţă logică a unei relaţionări şi co-echilibrări adecvate cu lumea externă.
Imaginea de sine, concept polisemantic, se defineşte ca ansamblul reprezentărilor relative la propriul corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitivă, unitate şi organizare (M. Dodan, 2004, pp. 15). Imaginea de sine corespunde activităţii de organizare proprie individului, funcţia ei fiind adaptativă (protectoare, stabilizatoare, integrativă, diferenţiatoare). Conceptul de imagine de sine presupune două dimensiuni principale: 1. dimensiunea fizică (imaginea corporală) şi; 2. dimensiunea psihosocială (imaginea de sine). Mecanismele de apărare ale Eului se elaborează în jurul imaginii de sine, motiv pentru care ea poate deveni un factor optimizator al echilibrului şi sănătăţii psihice sau dimpotrivă un factor predispozant la o tulburare psihopatologică. Sigmund Freud subliniază că mecanismele de apărare sunt în relaţie cu imaginea de sine şi cu respectul de sine.
Grupul sau colectivul constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine; opinia grupului, fundamentează imaginea socială de sine.
Imaginea de sine prezintă trei faţete, interconectate : 1) faţeta „aşa cum se percepe şi se apreciază individul la un moment dat”; 2) faţeta „aşa cum ar dori subiectul să fie şi să pară”; 3) faţeta „aşa cum crede subiectul că este perceput şi apreciat de alţii” (M. Golu, 1993, pp. 200). Funcţia imaginii de sine, rezultat al unităţii şi integrării acestor faţete, constă în obţinerea şi menţinerea identităţii. Imaginea de sine formează identitatea Eului.
Identitatea, dimensiune centrală a concepţiei despre sine a individului, reprezintă poziţia sa generalizată în societate, derivând din apartenenţa la grupuri şi categorii sociale, din statusurile şi rolurile sale (M. Kuhn, in P. Popescu-Neveanu, 1978, pp. 319). Orice identitate este în acelaşi timp psihologică şi socială. Lichtentein vorbea despre „dilema identităţii umane”, divizată într-o identitate socială obiectivabilă, condiţionată de coordonatele impuse de societate, care conduce la „dezumanizare” şi o identitate existenţială, de actualitate a fiinţei, ireductibilă la cea precedentă. Identitatea socială este structura psihologică ce realizează legătura dintre individ şi grup, în sensul că ea generează procese şi comportamente categoriale. Un grup există ca entitate distinctă şi similară comparativ cu alte grupuri existente în mediul social, doar dacă membrii săi sunt conştienţi de asta.
Identitatea socială, aşa cum este ea determinată de statusul jucat de individul în interacţiune, constă dintr-o faţadă sau o mască, mai mult sau mai puţin conformă statusului real şi valorilor care îi sunt atribuite. Ideea de mască socială este explicitată prin diferenţierea între identitatea socială şi identitatea pentru sine (diferită de identitatea personală!). Identitatea pentru sine sau identitatea resimţită este sentimentul subiectiv al propriei situaţii, continuitatea propriului personaj. Distincţia dintre identitatea socială şi identitatea personală. „Faţada” sau masca presupune existenţa a două componente: aparenţa, care indică statusul personal şi modalităţile de a intra în dialog, care indică rolul pe care actorul înţelege să-l joace în interacţiune. Masca socială trimite la diferenţa dintre realitate şi aparenţă (conform opoziţiilor dintre identitate reală versus identitate virtuală, şi identitate socială versus identitate personală).

Bibliografie
DODAN, M. (2004). Structuri psiho-evolutive privind construirea imaginii de sine a sportivilor de performanţă, Bucureşti, Editura Semne.
FREUD, S. (1923). Essais de psychanalyse, Paris, Petite Bibliothèque Payot, 1996.
GOLU, M. (1993). Dinamica personalităţii, Bucureşti, Editura Geneze.
POPESCU-NEVEANU, P. (1968). Personalitatea şi cunoaşterea ei, Bucureşti, Editura militară.

Psiholog / Psihoterapeut Cluj-Napoca, Cluj – Stela Neamt

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Phone: 0740032422
Blvd. Eroilor, Nr. 10
Romania, Cluj-Napoca