Cluj-Napoca, Bld. Eroilor, Nr. 10, et.1, ap.14
contact@psiholog-stelaneamt.ro
0740032422
Observatia, in evaluarea psihologica.

Observaţia ca metodă de cercetare, de evaluare psihologica, constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca şi a contextului situaţional al comportamentului.

Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai ale psihologiei, ci şi ale altor ştiinţe. Numai că între observaţia dintre alte ştiinţe şi observaţia psihologică există o mare diferenţă, aceasta provine din specificul „faptelor” şi fenomenelor psihice. „Faptul” psihic studiat este global şi de cele mai multe ori, imposibil de decupat în elemente sau „tranşee” distincte; el este analog faptelor psihice ale celui care studiază, ceea ce nu va rămâne fără urmări asupra actului observaţional; de asemenea el presupune un ansamblu de semnificaţii , uneori greu sesizabile nu doar la prima vedere, ci şi la o analiză profundă. Specificul observaţiei psihologiei provine şi din ipostazele pe care le are „subiectul” în psihologie. Piaget (1970) făcea distincţia între subiectul epistemic (eul în calitatea sa de agent al cunoaşterii, al cercetării şi observării ştiinţifice) şi subiectul egocentric (eul în individualitatea sa, în calitatea sa de corp, istorie subiectivitate).

Unul dintre conţinuturile observaţiei îl constituie simptomatica stabilă, adică trăsăturile bioconstituţionale ale individului (înălţimea, geutatea, lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală) ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochi etc.) Se porneşte de la premisa că înfăţişarea omului nu este mută , dimpotrivă, ea poate furniza o serie de informaţii. Vechii greci spuneau :”Chipul este oglinda sufletului ” sau „Ceea ce se arată este o imagine a ceea ce nu poate fi văzut ”. Psihiatrul Ernest Kretschmer (1888 – 1964) a constatat, de exemplu existenţa unei relaţii între tipul somatic (înfăţişarea fizică) şi anumite manifestări comportamentale, şi chiar între acestea şi predispoziţia pentru anumite boli psihice. Ştim şi din proprie experienţă că o viaţă afectivă intensă (presărată cu bucurii frecvente sau cu tristeţi frecvente) îşi pune amprenta asupra chipului uman. Aceste date şi mai ales relaţiile dintre ele, trebuie interpretate cu multă prudenţă pentru a nu ne conduce la concluzii pripite  sau chiar eronate.

Un alt conţinut al observaţiei, mult mai semnificativ, îl reprezintă simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, cea motorie mnezică, inteligentă ca şi varietatea expresiilor afectiv – atitudinale. Observând felul în care merge un individ, cum gesticulează, cum vorbeşte, cum îşi exteriorizează trăirile psihice, ne putem da seama de multe dintre stările, însuşirile şi trăsăturile lui psiho-comportamentale. Un mers lent şi greoi ne spune altceva decât altul rapid, energic, suplu, ferm; gesturile rare, moi, de mică amplitudine furnizează alte informaţii decât cele repezi, violente pe direcţia „înainte”; la fel de semnificative pentru caracterizarea unui individ sunt şi diversele particularităţi ale vorbirii: sonoritatea, fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia, structura vocabularului, adecvarea la conţinut.

Când urmărim manifestările exterioare ale altor persoane vorbim de extrospecţie de observaţie externă. Suntem atenţi la faptele, replicile, expresiile lor. Desigur, această formă de observaţie permite o mai uşoară confruntare între mai multe persoane şi o mai facilă realizare a unui consens – în comparaţie cu introspecţia. Dar în psihologie şi observaţia externă se loveşte  de mari dificultăţi .

Chiar simpla percepţie a unor obiecte se dovedeşte a fi selectivă, darmite atunci când e vorba de o fiinţă umană care se mişcă, vorbeşte, râde sau plânge: numărul de detalii ce se succed foarte rapid e mare şi multe pot scăpa atenţiei. În funcţie de ipotezele pe care un observator şi le schiţează imediat, el va selecta îndeosebi unele amănunte pe care un altul le poate neglija. Şi apoi noi nu percepem fenomenele psihice în integritatea lor, ci doar manifestările lor exterioare, iar între acestea şi latura lor internă, cauzele lor interioare, relaţia e foarte complexă.

Iată de exemplu: „presupunând o situaţie de stres să urmărim care este comportamentul unei persoane cu temperament sangvin şi care sunt reacţiile unei persoane cu un temperament melancolic. Să considerăm o situaţie de aşteptare, cunoscută de fiecare din experienţa cotidiană cum ar fi aşteptarea rândului la dentist. Datele observaţiei arată că „efectul aşteptării” este suportat în mod diferit de oameni: o persoană cu un temperament melancolic manifestă o atitudine calmă, reţinută pe când o persoană cu un temperament sangvin se manifestă printr-o agitaţie motorie sau verbală. Pe măsură ce aşteptarea se prelungeşte, tensiunea psihică se accentuează şi creşte cota de reacţii dezadaptate. Avem pe de o parte o situaţie externă de aşteptare – caracterizată prin doi parametri (durata şi tensiunea psihică) – iar pe de altă parte avem reacţii comportamentale diferite ale persoanelor plasate în acest context.  Întrucât situaţia obiectivă este aceeaşi, este firesc să punem diversitatea reacţiilor pe seama unor trăsături individuale, deci pe seama unui factor de personalitate. Într- adevăr , o situaţie de aşteptare instituie un conflict între excitaţie şi inhibiţie, între impulsul spre acţiune şi necesitatea de a suspenda acţiunea până la momentul necesar. Aceasta conduce la ipoteza: echilibrul emoţional/temperamental determină diversitatea reacţiilor. Altfel spus, într-o situaţie de aşteptare individul este pregătit pentru acţiune , dar răspunsul însuşi este amânat pentru un timp mai lung sau mai surt, fapt care pune la încercare echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie; mai general, echilibrul emoţional al unei persoane în condiţiile unei stări de tensiune nervoasă. Putem spune că o situaţie de aşteptare „combină ” trei factori: durata aşteptării, tensiunea psihică implicată şi echilibrul emoţional al persoanelor cuprinse în contextul respectiv. Luând alternative extreme, situaţia de aşteptare poate fi scurtă sau prelungită, tensiunea psihică poate fi minoră sau accentuată, iar persoanele aflate în acestă situaţie se pot caracteriza printr-un echilibru emoţional precar sau marcat. Toţi aceşti factori au statutul de cauze sau condiţii determinante; efectul acţiunii lor apărând în cota de reacţii dezadaptate ce caracterizeată conduita persoanelor observate.”

Trebuie să putem distinge o manifestare caracteristică de una întâmplătoare, ceea ce nu e deloc simplu. Faptul că o persoană se exteriorizează violent într-o situaţie nu înseamnă că ar avea un temperament coleric – depinde de valoarea şi sensul situaţiei. Tot aşa, blândeţea manifestată de cineva,  în mod obişnuit, poate fi doar o mască acoperind o fire veninoasă.

Toate aceste aspecte fac evidentă necesitatea respectării anumitor condiţii pentru ca să fim siguri de obţinerea unor informaţii obiective, de valoare ştiinţifică. Roger Mucchielli, este de părere că transpunerea în practică a unei asemenea formulări se poate face prin luarea în considerare a următoarelor trei puncte de reper în orice efort de observare: 1) a fi atent la comportamente şi atitudini, a învăţa să le notezi şi să le descrii aşa cum se prezintă , sensul lor direct şi imediat fiind de cele mai multe ori aparent; 2) a sesiza contextul situaţional al comportamentelor observate pentru a putea identifica configuraţia existenţială în care capătă sens fiecare conduită, mai mult, a înţelege contextul situaţional aşa cum este el trăit de subiect; 3) a dispune de un fel de simpatie intelectuală prin intermediul căreia suntem capabili de a înţelege existenţa, trăirile altora fără a le încerca în mod real în propria noastră afectivitate „Cele trei aspecte fundamentale ale observaţiei (atenţia acordată comportamentelor observate, analiza contextuală a comportamentelor observate, empatia ) se regrupează pentru a constitui ceea ce numim sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă.

În sfârşit calitatea observaţiei depinde şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: de selectivitatea ei (datorată focalizării spaţiale şi temporale a observatorului, imperfecţiunii organelor de simţ, apariţiei efectelor de centrare, de asimilare sau de halou descrise de Piaget, Helson, Thorndyke), apoi, de categorizarea spontană şi structurată a câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, de factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.

 

Psiholog Cluj, Stela Neamt

 

 

 

M. Minulescu – „Chestionare de personalitate în evaluarea psihologică”, Editura Garell Publishing House, Bucureşti, 1996

M. Roşca – „Metode de psihodiagnoză”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972.

 

 

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Phone: 0740032422
Blvd. Eroilor, Nr. 10
Romania, Cluj-Napoca